Bună, eu sunt Selene din Belgia și sunt voluntară cu experiență!
Odată cu începerea universității, am îmbrățișat și ideea de a face stagii scurte de voluntariat, aventura mea începând astfel cu tabere de lucru în Coreea de Sud, China și Belgia, în ultima fiind deja desemnată lider. Vă imaginați că de la stagiile scurte la cele mai lungi e doar un singur pas, pe care l-am și făcut în 2018!
În urma unor discuții cu cei apropiați, mi-am propus să particip la un SEV și așa a început o nouă experiență pentru mine, într-o țară în care nu mai fusesem niciodată și de la care nici nu știam la ce să mă aștept! România, păzea că vin! Locuiesc acum în Focșani, un oraș mic de provincie, în care învăț în fiecare zi cum se trăiește în liniște, simplu, departe de agitația marilor metropole.
Alături de echipa de voluntari din care fac parte, activăm prin școlile și liceele din Vrancea, tema proiectului nostru fiind „Bullying-ul”, o temă grea, dureroasă, dar foarte prezentă, din păcate, în viața copiilor și adolescenților de peste tot din lume. Mă bucur că am ocazia să lucrez cu persoane de culturi diferite. Am descoperit că în România oamenii sunt foarte calzi, primitori, prietenoși și chiar și în școlile prin care mergem mă simt ca acasă, de-a locului.
Iubesc emoția pe care o port văzând elevii cum se bucură când îi angrenăm în activitățile noastre! Copiii din școlile rurale precum Garoafa sau Ciușlea văd viața mult mai simplu și mai curat față de cum o vedem noi. Și știți ce mai iubesc? Fericirea pe care o simt atunci când copiii ne îmbrățișează pur și simplu fără motiv! E minunată să poți trăi o asemenea experiență ce te învață multe! Toată lumea ne știe aici!
Într-o zi, în microbuzul de Garoafa, o femeie a început să ne vorbească în românește. Era foarte entuziasmată, dar și foarte haioasă pentru că nu deslușeam ce voia să ne transmită. Cu greu am reușit să înțelegem că e vecină cu Any Mary Drăgan și că o auzise de mai multe ori lăudându-se cu noi, iar acum era bucuroasă că reușise să ne și întâlnească. Lumea e așa de mică uneori…
Și fiindcă tot veni vorba despre Any, aș dori să vorbesc și despre Asociația „Voluntariat pentru Viață”. O echipă în care te integrezi foarte ușor și alături de care te simți ca printre ai tăi. Iubesc reuniunile pe care le facem în Mărășești acasă la Any, și, pe această cale, aș vrea să adresez un mare mulțumesc mamei lui Any pentru munca și timpul dedicate tuturor bunătăților cu care ne primește de fiecare dată. Toți din organizație sunt gata la orice oră să ne îndrume sau să ne răspundă la nelămuriri. Any ne e ca o mamă! Se îngrijește mereu de noi. O altă persoană care e minunată și pe care o prețuim cu toții este Cristina, profesoara noastră de limba română. Adi, mentorul nostru, reușește să ne ajute să ne adaptăm la viața de aici fără probleme, iar dacă ne propunem să facem ceva, e prezent mereu alături de noi pentru suport. Fără această echipă nemapomenită, acest proiect nu ar mai fi fost posibil, iar viața în România nu ar mai fi fost la fel!
