Cred că nouă luni e o perioadă cam măricică. În tot acest timp poţi călători cu Trans-Siberianul cam de 60 de ori înainte şi înapoi, poţi strânge bani pentru a-ţi cumpăra o maşină uşor ponosită, dar în stare bună sau poţi chiar concepe şi naşte un copil, dacă ai destulă determinare pentru a face asta. Dar mai poţi face ceva – şi sunt sigură că nu v-aţi gandit la asta – să petreci toate aceste nouă luni în estul României, pe tărâmul viei şi vinului, câinilor fără stăpân, peisajelor frumoase şi a sarmalelor. Încă un lucru la care nu cred că v-aţi gândit până acum este faptul că toate acestea chiar te pot face fericit. Mă numesc Ola, vin din vestul Poloniei, am 25 de ani şi mi-aş dori să vă istorisesc pe scurt cum a ajuns ca centul actual al universului meu să fie situat în Focşani.
Dar să începem cu începutul, cu perioada inocentă şi adolescentină a liceului, în care obişnuiam să lucrez ca team leader în taberele şcolare de vară alături de copii care alegeau să îşi petreacă vacanţa alături de noi, ca mai apoi să continui cu activităţile extracuriculare pe perioada facultăţii, lucrănd pentru ONG-ul studenţilor. Mulţumită tuturor acestor activităţi m-am familirizat cu ideea de voluntariat şi activităţi sociale. Dacă mai adăugăm şi câteva experienţe internaţionale petrecute în două tări diferite, vă veţi da seama că idea de a participa într-un program SEV nu a venit chiar din senin. Înainte de absolvire mă tot gândeam la planurile mele de viitor şi încercam să dau de cap puzzle-ului vieţii, aşa cum de altfel se întâmplă în cazul tuturor tinerilor de vârsta mea. Cât despre acronimul de mai sus, acesta vine de la Serviciul European de Voluntariat şi chiar dacă aţi avea dubii despre ideea de Uniune Europeana, ei bine, acest program trebuie privit ca fiind unul extrem de profesionist. Am mai participat în programe Erasmus+, deci stiam că implicarea mea într-un astfel de proiect nu e o idee rea, drept urmare m-am dus direct la sursă, baza de date europeană şi am început să caut.
Iar dacă vreţi un pont bun, sfătuiesc pe toată lumea să fie atentă la toate detaliile legate de proiectul în care ar dori să se implice. Detalii ca tema, locuinţa, durata, organizaţia gazdă, numărul de voluntari, orarul activităţilor sunt cruciale pentru că vor influenţa atât şederea în proiect, cât şi participarea în altele viitoare. Eu am fost suficient de atentă şi norocoasă – chiar cred că ai nevoie de ambele – şi, încă de de la început, nu am avut nici o problemă. M-am hotărât că vreau să lucrez alături de copii, deci am ales ca proiectul să fie despre educaţia nonformală a copiilor cu dizabilităţi, dar asta este o arie destul de mare şi diversificată din care poti alege. În mod normal, două aspecte sunt luate în considerare de către voluntari: tema şi locul. Eu una mereu am considerat că domeniul activităţii este mult mai important decât cele enumerate mai sus şi am simţit în acelaşi timp că trebuie să ajung acolo unde este nevoie mai mare de mine. Nu mă înţelegeţi greşit, nu există „prea multă muncă de voluntariat” nicăieri, dar există anumite regiuni în care e o nevoie mai mare, decât în altele. De aceea am ales România, dar, după cum se întâmplă în viaţă, lucrurile nu se întâmplă după cum ţi le imaginezi. Am venit aici cu o atitudine de misionar, cu gânduri şi planuri despre împărtăşirea conoştinţelor şi experienţelor mele cu persoane mai puţin educate şi mai puţin conştienţi despre anumite aspecte. Dar chiar dacă partea cu împărtăşitul s-a produs, aceasta s-a produs într-un mod mutual şi nu puţine au fost momentele în care eu am fost cea care a avut de învăţat sau a fost surprinsă de lucruri pe care nu le ştiam. Desigur, România este una din cele mai sărace ţări din Europa, dar în unele aspecte m-a învăţat mai mult decât au reuşit să mă înveţe toate ţările straine pe care le-am viziat. Bogăţia în resurse, curajul de a îţi apăra valorile, ospitalitatea, descoperirea sintagmei „a împărtăşi înseamnă a-ţi păsa”, păstrarea optimismului chiar şi în circumstaţe dificile şi pofta de viaţă – acestea sunt aspectele pe care le-am trăit aici din plin. Mai mult de atât, lucrul cu copiii cu dizabilităţi din Şcoala Elena Doamna mi-a oferit o porţie zilnică de fericire, satisfacţie şi împlinire. Cooperarea cu organizaţia gazdă „Voluntariat pentru Viaţă” chiar mi-a reclădit cât de cât încrederea în oameni pentru că, exceptând toate avantajele de netăgăduit pe care le au, ce alţi oameni pe care abia i-ai cunoscut te-ar servi cu pâine caldă de casă şi te-ar invita la prânzuri delicioase de câteva ori pe lună?
Bineînţeles că există întotdeauna două feţe ale monedei, nimeni nu-i perfect. Deşi trăind printre şi având de-a face cu tot soiul de persoane, atât din Polonia, cât şi din alte ţări, am ajuns în punctul în care cred că obstacolele exista doar pentru a-ţi oferi satisfacţia muncii. Rezolvarea problemelor şi înfruntarea dificultăţilor reprezintă o componentă necesară a dezvoltării personale şi ar fi păcat ca cineva să nu treacă prin aşa ceva. Lucrul în echipă, căutarea căilor de mijloc, toleranţa, mediul nou, oraşul nou, oameni noi de jur împrejur, ei bine, da…nu sunt subiecte uşoare, dar cu acestea va trebui să vă confruntaţi , să le faceţi faţă, apoi să vă placă pentru ca in final o să vă lipsească. Asta păţesc eu de fiecare dată când trăiesc inafara graniţelor, iar SEV nu e o excepţie. Şi dacă vă gândiţi şi la anumite părţi inerente ale vieţii tinerilor, cum ar fi călătoritul şi ieşitul cu prietenii, ei bine, imaginea de ansamblu se arată a fi superbă. Voluntariatul în străinătate e cu siguranţă o experienţă unică în viaţă, pe care , din punctul meu de vedere, ar trebui să o încerce oricine. Dacă o accepţi în viaţa ta, îţi va deschide ochii, mintea şi te va schimba ca persoană în cel mai bun mod cu putinţă.
Cheers!
