„Povestea mea,
Povestea mea a început demult … și asta nu pentru că așa obișnuiesc să înceapă poveștile ci pentru că chiar a început acum vreo 32 de ani, de un Crăciun. Un Crăciun al copilăriei mele, cu zăpadă, colindători și daruri mult așteptate, cu dorințe împlinite mult peste așteptări. Un Crăciun al emoției așteptării Moșului, al cozonacilor calzi și meselor îmbelșugate patronate de bunici și obiceiuri. Și cum copiii sunt cele mai fericite personaje din poveștile de Crăciun, eu (pe atunci copil) eram în poveste cu o inimă plină de sentimente frumoase, ce să mai… pocneam de bucurie pentru că îmi dorisem o păpușă și am primit-o, însă era mult peste așteptările mele, putea să spună mama, să se miște, avea chiar și suzetă, ceea ce pentru vremurile de atunci cu siguranță era ceva imposibil dacă nu aveai rude în străinătate. Am uitat să pun în poveste colindătorii, pentru că tot farmecul era dat de cântecele lor așa cum se întâmplă și acum, doar că pe atunci erau tare, tare mulți colindători, mari, mici și mijlocii, copii, fete și băieți, bunici și nepoți toți care mai de care se întreceau în colinde vechi, frumoase și duioase. Casa noastră era plină de colindători și poate mă veți înțelege dacă vă spun ca bunica pe atunci avea o mică prăvălie unde vindea orice de la dulciuri zaharisite până la țuică și vin fiert, de altfel un loc bun pentru colindători de a se mai încălzi nițel la un godin cu lemne și un păhărel de sirop de vișine sau o țuiculiță cu zahăr ars. În acea seară plină de magie a apărut și un grup de colindători format din vreo 7 copii romi care mai de care mai ciufulit și măzgălit de fumul de tăciuni pe față iar printre ei era și un băiat de vreo 8-10 ani, (cam de seama mea), care nu avea pe el decât o bluză de pionier din acea vreme, toată de naylon, luată direct pe pielea goală, un pantalon mai scurt decât trebuia și o pereche de galoși de gumă trași direct în picioarele goale. Tot acest tablou era completat de niște buze vinete și un clănțănit de dinți care aproape acoperea colindul spus de gașca lui de prieteni, iar cei mai frumoși îi erau ochii, ochii lui care erau la fel ca ai tuturor copiilor de Crăciun, ochii lui sclipeau de fericire. Nu știu dacă vă puteți imagina cum m-am simțit când am văzut un pui de om degerat, care tremura tot din cap până în picioare cu dinții clănțănind însă cu bucuria zugrăvită pe chipul inocent și frumos ca a oricărui copil. Mie mi-a rupt inima și pentru prima oară în viață (nu și ultima) m-am întrebat ”În ce lume trăim?” și ”De ce eu am și el nu?”. Mama mea, când l-a văzut, fără să spună nimic s-a dus să caute haine și tot de ce avea nevoie pentru a-l îmbrăca pe copil. Norocul lui a fost atât sufletul mamei cât și faptul că am un frate mai mare care avea destule hăinuțe rămase mici care mă așteptau pe mine să cresc. Tot mama, l-a chemat subtil pe puiul de om și ca un gest normal, cu duioșie de mamă și mângâieri părintești l-a îmbrăcat cu flanelate, izmene și un trening, cu o geacă groasă, fular, mănuși, căciulă și l-a încălțat cu cizmele mele de abia primite și ele de la Moș, îmblănite și cu talpă cu model ce lăsa urme în zăpadă (le verificasem doar). Băiețelul era bucuros și fericit de noile haine și nu știa cum să-i mai mulțumească mamei mele. Pot să spun că în acea seară de Crăciun am simțit pentru prima oară aceste două sentimente la o distanță așa mică unul de altul: bucuria de a primi ceva peste așteptări și bucuria de a dărui unui om aflat în nevoie. Ce pot să vă spun e că tot atunci, pentru prima oară și datorită mamei mele pe care o iubesc enorm, am simțit că sentimentul de A DĂRUI E MULT MAI FRUMOS ȘI ÎNĂLȚĂTOR FAȚĂ DE A PRIMI. Am simțit pentru prima oară de cât de puțin au nevoie unii oameni pentru a fi fericiți și cum gesturile mici pentru unii înseamnă enorm pentru alții. Atunci, în acea seară, am știut că vreau să ajut oamenii și că vreau să fiu înconjurată de oameni. Atunci, în acea seară, am știut că lucrurile cu adevărat importante în viață sunt sentimentele, cum faci pe cineva să se simtă și nu ceea ce oferi are importanță. Atunci mi-am dat seama că ceea ce pentru un om nu înseamnă nimic, pentru un altul poate însemna totul. Atunci mi-am dat seama că fericirea nu are nimic de-a face cu materialul, cu ceea ce ne chinuim să strângem de-a lungul vieții, fericirea poate veni din faptul că reușești să faci pe cineva să zâmbească care poate nu a mai făcut-o de mult timp și doar atât. De fapt… de aici începe povestea mea, a unui asistent social de peste 20 de ani care a lucrat cu toate grupurile vulnerabile și a întâlnit toate poveștile de viață posibile. A unui voluntar de tot atâția ani care niciodată nu a pus capul pe pernă știind că un copil suferă sau este flămând fără să încerce să rezolve ceva. A unui profesor care lucrează cu copiii cu deficiențe senzoriale și cognitive severe și grave (autism, deficiență mintală, hipoacuzie) pe terapie educațională complexă și integrată de peste 4 ani. A unui coordonator de proiecte naționale și internaționale în cadrul Asociației Voluntariat pentru Viață ce promovează voluntariatul în rândul tinerilor și educația nonformală. Nimic din toate astea nu ar fi fost posibile fără o echipă, fără colegii mei și fără familia mea care mă susține și fac parte cu toții din echipa Voluntariat pentru Viață! Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile fără dragoste de oameni!
Motto-ul meu în viață este: „Știu că nu pot schimba lumea, dar știu că pot schimba un colț din ea.”
Ana Dragan
